8 decembrie 2023

Rebecca și Mădălin, rotițele din programul Adoptă un Copac

Rebecca Popescu și Mădălin Costache sunt cei doi manageri ai programului Adoptă un Copac, al ONG-ului Viitor Plus, care a plantat până acum 1.300.000 de puieți. Ea este responsabilă de parteneriatele cu companiile, în timp ce el se ocupă de partea operațională. Cea mai mare satisfacție este că eforturile lor contribuie la încetinirea schimbărilor climatice.

E mijlocul lui noiembrie și e prima zi răcoroasă a unei toamne neobișnuit de calde din județul Călărași. Pe câmpul de lângă localitatea Căscioarele, unde astăzi echipa Adoptă un Copac plantează puieți de stejar, sălcioară, ulm și frasin, termometrul arată 8 grade, dar se simt ca trei. Vântul îți biciuie fața, te face să te zgribulești și să-ți ascunzi gâtul între umeri.

Mădălin Costache, cu o ruletă atârnată de pantalonii negri și un cercel ca un bumb metalic în urechea dreaptă, se plimbă cu capul gol pe lângă gașca de la Adoptă. Este managerul operațional al programului, iar astăzi are rolul de Jolly Joker – este omul bun la toate, care trebuie să fie peste tot. Le cere voluntarilor-organizatori să mute mașinile la drumul principal, pentru că ploaia i-ar putea bloca pe drumul de țară. Poartă o geacă verde fosforescent pe care scrie 1.000.000, o amintire de la evenimentul prin care au sărbătorit plantarea în program a copacului cu acest număr.

Mădălin are 25 de ani și este din Cătunu, de lângă Ploiești. Pădurea de lângă sat era refugiul și locul lui de joacă atunci când era adolescent și ajunsese să o cunoască destul de bine. Acum trei ani, imediat după facultate, s-a angajat la ONG-ul Viitor Plus și a prins și mai drag de natură după ce a învățat despre sustenabilitate, colectare separată, transportul alternativ.

 

Jobul lui l-a adus iarăși în contact cu pădurea. Este responsabil de relația cu inginerii silvici, care iau probe din solul unde urmează să planteze, dar și cu expertul care le recomandă ce specii ar prospera în zona respectivă. Uneori aduce puieții chiar în ziua de plantare, de la pepiniere aflate la sute de kilometri distanță, căci s-ar putea usca dacă i-ar cumpăra mai din timp. Alteori întinde sforile care îi ghidează pe voluntari să planteze drept, ca mai apoi echipei să-i fie ușor vara să taie iarba cu utilaje. Întotdeauna monitorizează cheltuielile și se asigură că se încadrează în buget.

La adăpostul unei dubițe pe care este scris numele programului, sub două copertine țuguiate, voluntarii-organizatori îi așteaptă pe voluntarii-plantatori cu fructe, ceai, cafea, apă și sucuri. Dintr-o boxă răsună melodia Money for Nothing, de Dire Straits, și câteva persoane dansează ca să se încălzească. În fața meselor sunt saci pentru colectarea separată a deșeurilor, ici și colo, găletușe pentru chiștoace. Lângă corturile cu fructe și băuturi, câțiva voluntari fierb ceai și cafea în două oale de 12 litri. Pe două măsuțe sunt mănuși din material textil, de diferite mărimi, iar alături, zeci de cazmale cu cozi verzi și câteva portocalii, mai mici. Un băiețel un pic mai înalt decât o masă bătătorește pământul cu o cazma, iar altul taie cu o foarfecă un cocean.

“Așteptăm să vină mireasa”, glumește cineva.

La un moment dat apare un șir lung de voluntari, ca un alai de nuntă, dar cu haine groase, ghete și căciuli. Printre ei este și Rebecca Popescu, account și project manager – poartă un fes cu numele programului și gluga gecii cu modele army trasă peste cap. A fost lider de autocar și le-a povestit despre ONG-ul Viitor Plus și programele pe care le desfășoară. Rolul ei principal este să se asigure că oamenii vin fericiți la plantare și pleacă și mai fericiți. Sunt angajați ai marilor corporații sau în companii mai mici – unii plantează un copac pentru prima dată, alții, care au mai fost, și-au adus și copiii.

Rebecca nu e fan orașe și se simte cel mai bine în natură. A participat la activitățile grupului de Cercetași din Craiova din clasa a IV-a până a terminat facultatea – făceau ecologizări, învățau cum să facă un foc de tabără, cum să gătească la foc, cum să improvizeze un adăpost, cum să se orienteze prin pădure doar cu hartă și busolă. Așa a început să-i placă să stea mai mult afară decât în casă. Îi plăcea muntele, doar că nu înțelegea de ce trebuie să urce pe un vârf, doar ca să aibă de unde coborî. Cu timpul, a înțeles.

“Experiențele astea au construit ce sunt astăzi”, spune ea. “Acolo te conectezi cel mai bine cu natura. E un fel de educație pe care nu-l primești în altă parte. Înveți să o respecți într-un fel foarte frumos și să înțelegi cum funcționează mediul înconjurător. Dacă observi și înțelegi lucrurile astea, nu mai poți să trăiești fără natură.”

 

Poate că pentru copiii prezenți pe câmpul de lângă Căscioarele, plantarea de astăzi va fi momentul în care vor observa și vor înțelege natura, apoi vor căuta să petreacă mai mult timp pe afară, protejând-o.

Rebecca are 29 de ani și lucrează de doi ani la Viitor Plus. Întâi a fost coordonator în județul Dolj, unde întâlneau deseori la plantări o imagine tristă – nisip, în loc de pământ roditor. Acum, ea este responsabilă de relația cu companiile, iar în perioadele de plantări (primăvara și toamna), se ocupă de “incendiile” care pot să apară. De exemplu, o firmă n-a completat contractele de voluntariat, fără de care angajații nu pot merge pe câmp; sau reprezentanții unei companii vin cu mulți copii și verifică dacă există unelte pentru toți; sau ea trebuie să actualizeze constant numărul de participanți anunțați pentru un eveniment, căci unii se pot răzgândi dacă vremea e capricioasă.

Pe o masă din dreapta corturilor, într-o lădiță, Rebecca și-a adus materialele pentru atelierul de reciclare a hârtiei: într-o găletușă – pasta de hârtie, făcută la blenderul de acasă; rame cu plasă deasă – ca să se scurgă apa; bureți pentru uniformizat suprafața hârtiei manuale. E unul dintre cele două ateliere pe care le fac uneori la plantări, când au suficienți voluntari-organizatori și nu e foarte mare nevoie de ei. La celălalt atelier, participanții învață cum să sorteze deșeurile în funcție de toxicitate sau de timpul în care se dezintegrează. Doar că în această zi de la mijlocul lui noiembrie, vântul nu i-a lăsat să instaleze un cort deasupra mesei, ploaia a gonit voluntarii la adăpost, iar cele opt grade – resimțite ca trei – nu îmbiau pe nimeni la stat cu mâinile în apă. Așa că au amânat atelierele.

Și Rebecca, și Mădălin cred că mare parte din membrii echipei Adoptă un Copac se implică în program ca și cum ar fi un proiect personal. Petrec foarte mult timp împreună, în condiții meteo foarte vitrege, până la ore târzii, ca să se asigure că totul merge bine. Deși, uneori, apar situații pe care nu le pot controla. Cum s-a întâmplat astăzi, când au închiriat patru autocare pentru voluntarii înscriși, dar au avut nevoie doar de două, pentru că jumătate s-au speriat de vreme.

“Uneori apar nemulțumiri în echipă, tocmai din pasiune pentru program”, spune ea. “E copilul nostru, dar trebuie să înțelegem că n-o să se oprească din crescut dacă din când în când nu ies absolut toate lucrurile perfect.”

Mădălin simte că satisfacția nu vine din efortul că face ceva strict pentru el, pentru echipa Adoptă un Copac sau pentru ONG-ul Viitor Plus. Vine din contribuția la un scop mai mare decât ei.

“În primul rând, pentru localnicii din zonă, pentru că ei sunt primii care se bucură de beneficiile aduse de pădure”, spune el. “În al doilea rând, e benefic pentru noi toți. Pentru că, picătură cu picătură, contribuim la încetinirea schimbărilor climatice”.

A trăit aceste efecte pe propria piele la începutul lui noiembrie când, la Constanța, au avut parte de ploaie și de vânt cum nu mai experimentaseră până atunci. Câte patru oameni țineau picioarele fiecărui cort, să nu fie luat pe sus, și tot au rămas fără trei corturi.

După ce au sosit toți voluntarii la Căscioarele, Anca Simon, coordonatoarea proiectului pe București, le povestește la microfon despre program și le dă câteva indicații.

“Este foarte important să respectați recomandările de plantare pentru că sunteți primii oameni care pun mâna pe acești puieți. Voi sunteți cei mai importanți pentru că la plantare sunt cele mai mari șanse ale puietului. Sunt ca niște copii mici, trebuie să ai grijă de ei la prima mână”.

Adoptă un Copac se bazează exclusiv pe fonduri private, cum sunt cele de la companiile reprezentate astăzi de voluntari. În cei 17 ani, de când există programul, 31.000 de voluntari au plantat peste 1.300.000 de puieți. Au transformat astfel 203 de hectare de terenuri degradate în păduri și perdele forestiere. În fiecare primăvară și toamnă, echipa verifică zonele plantate și completează acolo unde puieții n-au supraviețuit. Iar vara, pentru o perioadă de minimum cinci ani, desfășoară lucrări de îngrijire. Apoi, pentru încă 10 ani, parcelele sunt monitorizate, până puietul ajunge la stadiul de masiv.

O ploaie mocănească, rece și măruntă a gonit voluntarii în grupuri mici către tabără, puțin înainte de prânz. Au luat masa, căutând adăpost sub cele două corturi țuguiate, apoi s-au retras către autocare. Au reușit să planteze astăzi 600 de puieți, aproape de 10 ori mai puțin decât ar încăpea pe un hectar. Dar pentru cei din program nu e un capăt de lume, vor termina altă dată. Căci acum, spre deosebire de anii de început, nu trebuie să mai ducă la fel de multă muncă de convingere ca să găsească voluntari și fonduri, ci vin companiile din ce în ce mai des către ei. Poate și pentru că au înțeles importanța plantărilor, poate și datorită implicării Rebeccăi, a lui Mădălin și a celorlalți din echipă.

La finalul zilei, după multe ore de petrecut în frig și căutat soluții astfel încât voluntarii să plece și mai fericiți decât au venit, amândoi sunt mulțumiți că a mers totul bine.

“E foarte greu de înțeles ce facem noi în Adoptă, că nu e palpabil. Nu vezi pădurea instant, nu simți scăderea temperaturii după o lună”, spune Rebecca. “Dar, prin munca noastră, facem tot posibilul să fie loc de respirat pentru încă trei, patru generații după noi.”

 

Un articol de Oana Racheleanu

Oana Racheleanu este jurnalist de 14 ani și îi place să scrie despre oameni care mișcă lumea. A semnat până acum aproape 60 de portrete ale profesorilor altfel, care caută metode prin care să aducă elevii mai aproape de școală, dar și portrete ale antreprenorilor cu afaceri sustenabile sau ale artizanilor.

Leave your comment Submit your comments now